urbanismul

miercuri, 12 mai 2010

Braila veche-episodul 1

Braila a avut un parcurs spectaculos in dezvoltarea sa urbana,fiind supusa unor presiuni de ordin economic inca din cele mai vechi timpuri,avand in acelasi timp si un rol strategic de aparare.Prea putine informatii sunt publice despre infatisarea orasului pana la momentul modernizarii acestuia ,in special perioada ocupatiei otomane.Prima atestare documentara a targului medieval dateaza din 20 ianuarie 1368.

Am sa citez din studiul istoric asupra evolutiei Brailei realizat de INDCURBAN(INSTITUTUL NATIONAL DE CERCETARE- DEZVOLTARE PENTRU URBANISM SI AMENAJAREA TERITORIULUI - URBANPROIECT),pentru sustinerea documentatiei PLAN URBANISTIC ZONAL CENTRUL ISTORIC AL MUNICIPIULUI BRĂILA, text elaborat de catre d-na Maria Stoica , muzeograf, cercetator stiintific si critic de arta , care a aparut ulterior in volumul domniei sale "Memoria orasului, Braila, 2009" .

"La sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul veacului următor Brăila a devenit un centru comercial şi meşteşugăresc.Cucerirea otomană din anul 1538 a transformat oraşul, cu o parte din hinterland, în kazaua Brăilei.

O descriere a cetăţii Brăila, făcută în 1774, de către Franz Joseph Sulzer, căpitan în armata austriacă, arată că: "Cetatea este destul de puternică, mărginindu-se la un castel cu mici turnuri, apărat pe deoparte de un braţ al Dunării, ce-i serveşte şi de port, iar pe de alta de o redută inexpugnabilă. Brăila este a patra cetate pe care o posedă Turcii în Ţara Românească şi această localitate trebuie să o stăpânească neapărat Ruşii, ca şi Benderul, dacă vor să poruncească în Moldova şi Muntenia precum şi peste gurile Dunării". Un călător german pe Dunăre, Jenne din Frankfurt, scria la 1786 "Oraşul Brăila era destul de întins, foarte sărac însă, fiind compus numai din bordee. Se observau 3-4 minarete şi câteva turnuri de cetate."





Conform planului întocmit de căpitanul de Stat major Johann von Vermatti, oraşul cetate confirmă la 1788-1789, informaţiile anterioare. Cetatea a fost ridicată în nord-estul aşezării, în anul 1540. În miezul ei, înconjurat de un zid cu traseu patrulater, prevăzut la colţuri cu câte un bastion de formă circulară, se aflau magazia cu pulbere, magaziile cu provizii, cazărmile ienicerilor, moscheia şi trei fântâni. A doua incintă din zid, având acelaşi plan, dar cu bastioane triunghiulare la colţuri, prevăzută cu şanţ şi având în faţa intrării o punte mobilă, apăra locuinţele ofiţerilor. Următoarea întăritură, formată din şanţ cu parapet de gard de nuele, descria în plan un pentagon, cu bastion pentagonal sau circular, la fiecare colţ. Această incintă avea două intrări, poarta principală cu punte mobilă, şi poarta apei (dinspre Ghecet). A patra întăritură, din şanţ cu parapet de pământ, sprijinit pe gard de nuele şi pari, pornea chiar din malul Dunării, înconjurând cetatea cu un traseu neregulat şi era prevăzută cu două porţi, Poarta Pandurului şi Poarta Apei. Ruşii au prelungit fortificaţia până în apa fluviului în 1772, când au ocupat Brăila, deschizând a treia poartă, Poarta Galaţilor. A cincea întăritură, formată tot din şanţ şi val de pământ sprijinit pe gard de nuele, cu şapte bastioane rotunde, a fost ridicată pentru a proteja locuinţele orăşenilor, dispuse în jurul celei de a patra fortificaţii a cetăţii, în timpul războaielor ruso-turce. Pe această limită exterioară a oraşului erau marcate 3 porţi: Poarta Pandurului (spre Câmpia Munteniei), Poarta cea Mare sau Poarta Dracului (spre Buzău), Poarta Mică sau Măxineni (spre Focşani). În partea de vest, dinspre care nu venea pericol de atac, locuinţele orăşenilor se întindeau dincolo de ultimul şanţ. Populaţia oraşului era estimată la 25-30.000 locuitori, iar numărul clădirilor la 2580.
Contele Langeron, general francez, intrat în serviciul Rusiei, oferă informaţii mai exacte asupra cetăţii şi oraşului din perioada 1790-1812. "Brăila e situată pe malul stâng al Dunării, mal foarte înalt, aşa că oraşul domină în totul fluviul şi ostroavele lui, ceea ce, în tot cursul Dunării, nu se întîlneşte decât aici. Dinspre Galaţi are o cetăţuie foarte puternică, cu două rânduri de ziduri şi trei şanţuri, imposibil de luat cu uşurinţă. Zidul interior e de piatră cu patru bastioane tari, vine apoi "o întăritură de pământ cu 5 bastioane, un glacis şi al treilea şanţ". Consideră cetatea prea mică pentru a putea rezista unui asediu îndelungat. Rolul ei ar fi fost să întârzie un atac, pentru a da timp unei părţi din garnizoană să se retragă înainte de capitulare.
Oraşul aflat la stânga cetăţii i se pare mare şi mai bine zidit ca celelalte oraşe turceşti (din Ţara Românească), având o mulţime de case spaţioase şi plăcute la vedere, ce apăreau ca nişte mici fortăreţe, înconjurate cu ziduri, şanţuri, grădini.
Un enorm val de pământ nu prea înalt, dar dublat de un şanţ foarte adânc şi lat de până la 20 m, tăiat în pantă repede, înconjura oraşul şi cetăţuia. Contele aprecia că locuitorii aparţinând raelelor turceşti sunt mai bine trataţi şi mai mulţumiţi decât acei lăsaţi pradă Valahilor şi Moldovenilor.
După capitularea cetăţii, în decembrie 1809, garnizoana (4100 infanterişti şi 1100 cavalerişti) şi populaţia turcă în număr de 11300 au părăsit oraşul în care a rămas doar populaţia creştină.



Brăila era la 1828, după Memoriile Mareşalului von Moltke, cea mai puternică cetate de la Dunărea de Jos, iar garnizoana ei era formată din 8.000 de soldaţi, majoritatea locuitori turci înarmaţi. Oraşul avea 40.000 locuitori. Străzile erau neregulate şi întortocheate, iar casele clădite din pământ, vălătuci şi acoperite cu frunzare şi trestie. Cetatea nu avea fortificaţii exterioare. În timpul atacurilor, turcii se refugiau în spatele curtinelor şi îşi făceau adăposturi subterane, din stîlpi de lemn cu tavanul din scânduri groase, acoperit cu pământ (0,33 m). Escarpa şi contraescarpa cetăţii au fost construite în 1821. Incinta cetăţii avea un traseu poligonal cu 8 laturi, prevăzute cu 9 bastioane spaţioase, cu flancurile de 6-9 m, iar feţele de 15-18 m. Planul întocmit în timpul asediului din 1828 este mai exact în reprezentarea citadelei şi marchează modificările limitei exterioare menite să cuprindă în interiorul incintei toate construcţiile ridicate dincolo de şanţul cetăţii. Descriind lucrările de executare a tranşeelor ruseşti, von Moltke aminteşte de existenţa unui cartier în partea de sud-vest, sub cetatea Brăila, pe Dunăre, un cartier desfiinţat, în ruinele căruia s-a adăpostit corpul de asediu. În această zonă este localizat un cimitir turcesc, cu mormintele acoperite de pietre mari, prin care trecea linia de atac asupra celui de-al doilea bastion al fortificaţiei.
În ciuda celor 290 ani de stăpânire turcească (1538 - 1829) Brăila şi-a păstrat caracterul românesc, sub raport etnic şi economic. Acesta a constituit nucleul în jurul căruia s-au aşezat ţărani români veniţi din satele raialei, români din judeţele limitrofe şi din Transilvania, negustori şi mocani, în special din Braşov şi Săcele. Li s-au adăugat locuitori din teritoriile balcanice rămase sub dominaţie otomană: greci, albanezi, macedoneni, bulgari, români din Dobrogea, cărora oraşul le oferea condiţii pentru a face avere. În anul 1829 populaţia Brăilei este estimată la 6 000 locuitori, din care 5 200 este numărul populaţiei autohtone.
O parte a fortificaţiilor au fost distruse de o explozie produsă în pulberăria cetăţii, în timpul ocupaţiei ruse din 1810. Imediat după ocuparea cetăţii Brăilei, mai 1828, ruşii hotărăsc dărâmarea ei completă, după un plan întocmit de polcovnicul Catal, în termen de 40 de zile. Necesarul de salahori calculat pentru îndeplinirea ordinului era de 100 000, câte 3 000 de salahori pe zi, cu 3 000 lopeţi, 900 topoare, 900 târnăcoape şi 300 drugi ascuţiţi la un capăt. Numărul salahorilor fiind prea mare pentru populaţia judeţului a fost solicitat sprijinul ispravnicilor din alte judeţe. La dărâmarea cetăţii Brăila au dat ajutor ispravnicul de Gorj - 400 salahori, ispravnicii de Vâlcea şi Argeş - câte 500 salahori, ispravnicul de Muscel - 300 salahori, ispravnicul de Dâmboviţa - 400 salahori, ispravnicii de Prahova şi Slam Rîmnic - câte 200 salahori. Pentru a se completa numărul necesar s-a cerut şi isprăvniciei străinilor 500 salahori. Dărâmarea cetăţii a început în iulie 1828, dar lucrările se desfăşurau greoi deoarece zilnic numărul salahorilor scădea, de la 1 000, câţi erau la început, la 170 salahori. Porunca n-a putut fi îndeplinită, iar lucrul a fost întrerupt la 30 noiembrie, din cauza îngheţului. Lucrările au continuat în cursul anului 1829 şi au fost finalizate în 1830.
Procesul de modernizare a fostelor cetăţi turceşti, Brăila, Giurgiu, a început în 1830, înainte de revizuirea şi adoptarea regulamentului organic. La Brăila, din ordinul generalului Kiselev, după un regulament special (abrogat în 1832), s-a format sfatul orăşenesc, s-a constituit comitetul pentru înfrumuseţarea oraşului, a fost ridicat planul oraşului. Planul Riniev, datat 10 mai 1830, este primul plan al Brăilei care prezintă într-o formă definitivă perimetrul oraşului, stabilit pe traseul ultimei întărituri a cetăţii, ridicată de turci la 1821. Include în trama stradală drumurile şi uliţele existente, cărora le geometrizează traseul, deschide străzi noi, adesea cu traseu ezitant, dintre care una va face legătura dintre port şi oraş. Precizează locul instituţiilor principale din oraş, configurează spaţiile urbane, indică zona rezervată noului port, în care avea să fie amenajat cheul, delimitează suprafaţa rezervată pentru porto-franc (regim legiferat în anul 1836).



Oraşul avea aspectul unei aşezări rurale, cu case risipite, ocolite de uliţele ce duceau spre drumurile mai importante: al Silistrei, al Bucureştilor şi al Iaşilor. Spre exterior, limita o formează Bulevardul, o stradă largă al cărei nume conţine amintirea stadiului anterior - fortificaţia mascată de arbori - astfel reprezentată în plan, ale cărei capete se sprijină pe fluviu, celălalt reper major al conturului aşezării. În oraş erau aprox. 600 de clădiri. În legenda planului sunt menţionate, cu majusculă, propunerile pentru spaţiile urbane şi clădirile instituţiilor considerate prioritate: Grădina Publică şi Bulevardul, Carantina, Vama şi Poliţia, patru biserici: Biserica rusească, Biserica grecească, Biserica moldovenească şi locul pentru case parohiale. Cu minuscule sunt marcate: noua Biserică Sf. Mihail cu piaţa din jur, amplasamentul pentru o nouă biserică, pentru casele parohiale, tribunal, spital, poliţie şi magistratură precum şi locul destinat pentru piaţa oraşului. În interiorul primei incinte a cetăţii este marcată casa turcească şi locul rezervat pentru batalionul gărzii oraşului, cazarma pentru compania de pază orăşenească, închisoarea civilă şi militară.
Surse documentare indică existenţa la Brăila, în anul 1826, a şase mesdjid-uri, lăcaşuri musulmane de rugăciune. Numai două dintre ele au rezistat după retragerea turcilor: mesdjid-ul din interiorul primei incinte, numit hunchiar (victorios), rezervat militarilor, reamenajat în 1831 ca reşedinţă a poliţiei şi ca închisoare şi mesdjid-ul din preajma redutelor, construit în preajma anului 1700, transformat la 1831 în biserică ortodoxă cu hramul Sf. Arhanghel Mihail. Dintr-o statistică a hasului Brăila (domeniul particular al Sultanului), din 28 august 1831, avem informaţii că în oraş existau două geamii, în una urmând a se muta maghistratul şi două biserici, una de piatră şi una de lemn. Biserica din lemn trebuie să fi fost biserica vechii mitropolii a Proilavei, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, numită de asemenea Biserica Veche şi Biserica Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil, clădire de lemn, pe jumătate îngropată în pământ, situată pe malul Dunării, avariată în 1842 de prăbuşirea malului şi dărâmată în 1846. "Biserică de piatră" este numită recent sfinţita biserică Sf. Arhanghel Mihail, zidită din cărămidă.
Hanurile existente în cetatea Brăilei nu sunt nici ele indicate de legenda planului Riniev, dar pot fi localizate cel puţin două dintre ele: Hanul Roşu şi Hanul de piatră. Hanul Roşu se afla pe locul unde astăzi se intersectează străzile Călăraşi şi Roşie şi a funcţionat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind dărâmat în anul 1892. Thibault Lefebvre, trimisul Societăţii de Economie Politică din Paris l-a comparat cu Hanul lui Manuc din Bucureşti, tipul caravanseraiului turcesc.Avea un singur cat, cu cele patru laturi desfăşurate în jurul unei generoase curţi interioare, de forma unui patrulater neregulat. La parter se aflau magaziile pentru mărfuri şi grajdul, aşezat pe latura nordică, iar la etaj, două rânduri de odăi goale, ce comunicau printr-o galerie de lemn, ce înconjura întreaga clădire. Ocupa osuprafaţă de 200 stânjeni pătraţi şi era construit din cărămidă şi paiantă, acoperit cu olane. Hanul de Piatră era unul dintre cele mai mari din Brăila, aşezat în Piaţa Sf. Arhanghel Mihail, cu o faţadă spre piaţă şi cu alta în Strada Kiselev. Avea 11 prăvălii la parter, între care cârciuma, cafeneaua şi băcănia. În curte era grajdul, dependinţele şi două perechi de case. În 1830 hanul a fost cumpărat de doi bulgari stabiliţi la Brăila, căpitanul Vîlcov şi Dumitru Hagi Veliu. Întrucât se zvonise că noul plan al oraşului va tăia o parte din han, proprietarii au hotărât să dărâme acea parte, dar au renunţat, aşteptând înştiinţarea autorităţii.
Dintre reşedinţele conducătorilor militari turci poate fi localizată pe plan casa paşei Suleiman, comandantul garnizoanei în timpul asediului de la 1828, aflată pe locul din capătul străzii Şcolilor. Avea la etaj un cerdac decorat cu stâlpi de lemn sculptaţi, cu capitele în formă de mănunchi de frunze de nufăr şi o balustradă cu motive florale. Accesul la etaj se făcea pe o scară aşezată sub cerdac. Casele Paşei au adăpostit cea dintâi şcoală naţională publică din oraşul Brăila, de la înfiinţare (28 ianuarie 1833) până în 1834 când localul ajunsese atât de dărăpănat, încât şcoala s-a închis. Din vremea turcilor s-au păstrat până în anul 1832, când au fost astupate, 3 000 de gropi, folosite ca magazii de grâu. De asemenea un pogrib, adică o hrubă, din zid boltit, folosită ca ierbărie. Construcţia, foarte încăpătoare (200-250 de locuri) şi foarte sigură, a fost propusă de căpitanul inginer rus, Vladimir de Blaremberg, pentru închisoare. Propunerea n-a fost adoptată, iar ministrul de interne anunţă pentru 1835 începerea clădirii temniţei din Brăila, după planul întocmit de vornicia temniţelor. Se păstrează, până astăzi, o hrubă din perioada ocupaţiei turceşti aflată chiar în interiorul fortului (pe str. Cetăţii, nr. 31).
Este construită din cărămidă, de 50,65 m lungime şi 6,75 m lăţime cu o înălţime în centrul bolţii de 4,15 m. Hruba continuă, în lungime, în ambele sensuri, iar sub ea se aflau mai multe galerii cu pereţii zidiţi din cărămidă care în 1958 au fost astupate. Construcţia a făcut parte din sistemul de fortificaţii al cetăţii. S-a păstrat, cu modificări importante, o singură locuinţă din vremea ocupaţiei turceşti. Clădirea are un aspect modest, se compune din două corpuri, ambele cu parter scund, ridicat peste beci. Este construită din piatră cu legături transversale din lemn, înglobate în zid. Planşeul de lemn al beciului este susţinut de stâlpi masivi din stejar afumat terminaţi cu o consolă pe care se sprijină grinzile. Elementul care o face uşor de identificat este saceacul, streaşina largă, din lemn, care protejează clădirea.
În Darea de seamă despre administrarea Moldovei şi Valahiei, de la 15 Noembrie 1829 până la începutul anului 1834 prezentată de generalul Kiselev, în partea a IV-a, referitoare la organizarea oraşelor, sunt enumerate măsurile speciale ale Guvernului provizoriu, luate la Brăila şi Giurgiu, "pentru a lăsa la dispoziţie un model complet de o bună organizare a oraşului, în toate privirile". Printr-o dispoziţie de o noutate absolută pentru ţară, aplicată în anii 1830 şi 1831, "care apăra personalitatea şi proprietatea oraşului", administraţia a fost împărţită în două părţi: poliţienească (poliţia) şi de gospodărie (magistratul); au fost întocmite planurile pentru sistematizarea oraşelor "cu o regulată împărţire a stradelor, a pieţelor şi cu fixarea locurilor pentru porturi"; au fost transformate geamiile turceşti în biserici, cea din Giurgiu cu patronul Sf. Nicolae, iar cea din Brăila cu patronul Sf. Arhistrateg Mihail (stabilind pentru întreţinerea lor 7 000 lei pe an din venitul vânzării peştelui). Experienţa obţinută în modernizarea acestor două localităţi a folosit ca model de acţiune în organizarea celorlalte oraşe, model impus prin Regulamentul Organic. Cu veniturile atrase în bugetul oraşelor s-au îmbunătăţit condiţiile de locuire prin: pavarea străzilor - în Bucureşti, Brăila, Giurgiu, Focşani au fost pavate străzile principale cu piatră; introducerea iluminatului stradal - în 1831 la Bucureşti; 1832 la Iaşi, Focşani, Craiova; din 1833 în toate celelalte oraşe - la Brăila Vornicia a aprobat instalarea felinarelor în 1832, iar din 1833 funcţionau 60 de felinare montate în stâlpi; creşterea numărului cişmelelor în oraşele principale; introducerea pompelor împotriva incendiului - la Brăila tulumbagii sunt menţionaţi la 1830, iar primele două tulumbe au fost procurate de la Odesa, în 1834. S-au construit penitenciare din piatră, dotate cu paraclise, spitale şi băi, la Bucureşti, Iaşi şi Craiova.
Asigurarea cordonului sanitar de pe Dunăre are ca reper clădirea nouă a carantinei de la Călăraşi. Aceasta, împreună cu noua clădire, după plan regulat, a închisorii de la Giurgiu sunt evocate în mesajul generalului Kiselev la deschiderea Obşteştii Adunări din 10 Ianuarie 1834, printre realizările făcute de la introducerea Regulamentului Organic.
Brăila modernă, de fapt statul român modern este consecinţa liberalizării comerţului pe Dunăre. Schimburile comerciale intense au atras, încă din primii ani după eliberare un mare număr de populaţie formată din ţărani, din satele raialei şi din judeţele limitrofe, negustori şi mocani transilvăneni, locuitori din teritoriile balcanice şi din Dobrogea, rămase sub dominaţie otomană, ruşi lipoveni de credinţă veche care se stabilesc în apropierea Brăilei, întemeind o nouă aşezare, satul Pisc. De la aproximativ 3 000 (591 familii), menţionaţi de catagrafia din 1828, numărul locuitorilor a crescut la 4 045 (865 familii) în 1832, la 6 000 în mai 1834, 8 695 (1 739 capi de familie) în 1838 la 14 000 în martie 1843.
Pentru a popula oraşul s-a hotărât ca locul fostei cetăţi şi terenurile virane să fie parcelate şi vândute numai acelora care au mijloace să clădească Terenul liber pentru construcţii, 270 000 stânjeni pătraţi, a fost împărţit în trei categorii de parcele şi vîndut la preţuri modice: 4 lei, 2 lei şi 1 leu stânjenul pătrat. Împrejmuirea locurilor cumpărate era obligatorie, pentru a se putea recunoaşte locurile rămase libere.



Al doilea plan al oraşului a fost întocmit din ordinul generalului Kiselev, de căpitanul baron Borroczyn în anul 1834 şi prezentat aprobării domneşti la 14 ianuarie 1835. Planul a preluat sugestiile conţinute în planul Riniev şi i-a adus câteva îmbunătăţiri: legarea oraşului de port prin prelungirea spre est a drumului dinspre Bucureşti, transformat în axă urbanistică a oraşului, îmbunătăţirea tramei stradale şi evidenţierea spaţiilor urbane, configurarea centrului oraşului în jurul unui spaţiu public, stabilirea amplasamentelor pentru carantină, cazarmă, şcoală, parcelarea unei suprafeţe de teren în afara oraşului, prin proiectarea unui foburg, prima intenţie de extindere a oraşului dincolo de limitele sale. De asemenea preciza obligaţiile celor care urmau să construiască în piaţa centrală şi pe străzile principale. Pentru a se elimina frecventele încălcări ale legii, la începutul anului 1835, poliţiei i se încredinţase sarcina de a face cunoscută tuturor meşterilor dulgheri şi locuitorilor oraşului care vor dori să facă reparaţii la clădirile vechi, aflate în bordura străzii, sau construcţii din nou, că au obligaţia de a cere aprobarea maghistratului "Căci la dimpotrivă dulgheri să vor supune pedepsii arhitectoricescului canon, iar binalile sănt supuse stricăciunii ca unile ce sănt nepriimite, şi înpotriva foarmei, după care nu li să vor asculta, nici o reclamaţie proprietarilor de despăgubire de vreme ce (nu) au luat în băgare de seamă cele poruncite".
Intervenţia modernizatoare a ţinut seama de configuraţia existentă a localităţii, integrând-o în compoziţia noului plan: conturul oraşului modern se suprapune limitei cetăţii turceşti, intrarea şi ieşirea din localitate se face prin aceleaşi locuri, îndreptarea străzilor s-a făcut astfel încât să afecteze un număr cât mai mic de proprietari. Alinierea clădirilor pe noul traseu al străzilor, ordonarea lor după plan a însemnat dărâmarea totală sau parţială a multor case, prăvălii, şandramale, bordee. În planul din 1836, piaţa centrală a oraşului apare complet degajată, dar mulţi proprietari, din lipsa mijloacelor, nu respectau regulile impuse de autorităţi. Departamentul Pricinei din Lăuntru solicita Maghistratului la 15 februarie 1837 "Să nu se primească decât oameni în stare ca să poată purta cheltuelile şi înbunătăţiri unui oraş. Nu ţăranii carii, vrând a se apăra de datoriile la care îi supune întocmirile legiuite asupra drepturilor proprietăţii, alerg pe la nişte asemenea oraşe şi coprind locuri pentru a lor locuinţă spre a să mântui de îndatoririle de mai sus... Cari pot fi în stare a clădi spre a lor locuinţă, nu bordee ci case după un plan regulat şi temeinic, adecă de vor lua locuri în piaţa oraşului cu doă caturi, iar în uliţele celelalte după cum planul închipuit spre zisul sfârşit povăţuieşte, învelite cu olane sau cu hier, de vor voi, şi nu cu trestie sau şovar, având a plăti şi cheltuiala aşternerii cu piatră a uliţi în care va avea coprinsu locului pentru locuinţă, cum şi a contribui la orice alt va mai cere trebuinţa, spre înfrumuseţarea oraşului şi obştescul şi obştescul folos".
În deceniul IV s-a construit mult (mai ales magazii, prăvălii, dar şi locuinţe), în grabă (pentru că loturile trebuiau ocupate) şi fără interes pentru calitate (deşi existau reguli pentru clădiri). Statutul de porto-franc al oraşului impunea iniţiative rapide, chiar dacă mijloacele erau modeste. La 1860, multe din aceste construcţii abia se ţineau şi trebuiau, urgent demolate. Proprietarul unei astfel de construcţii reclama ministrului lucrărilor publice ordinul primăriei de demolare a prăvăliei sale: "proprietatea nu este din vremea turcilor, ci din 1835, făcută la plan, cu două etaje, după planul de atunci... cine oare nu doreşte să aibă proprietăţi frumoase, noi, când aceasta este în avantajul proprietarului... mulţi însă, poate nu au mijloace ca să facă nou. Această realitate a determinat specificul fondului clădit al oraşului: neavând mijloace, oamenii au reparat ce au apucat să construiască, au extins când câştigul le-a permis, apoi au modificat cum le-a cerut moda vremilor. Şi aşa zestrea de timp istoric şi de substanţă înmagazinată în aceste clădiri a fost mult sporită.
Din 1836 orice străin care accepta să se supună legilor pământene primea dreptul de a cumpăra case şi magazii în oraş. Angajamentul de supunere se da în scris, la maghistratul oraşului: "... intrând între lăcuitorii acestui oraş, eu mă supui atât personal, precum şi întru aceea ce să atinge de avutul mieu întru toate lucrările pravililor pământeşti -după toată puterea lor".
Suprafaţa oraşului era oficial, împărţită în patru sectoare, numite culori, "văpseli": galbenă, verde, roşie, albastră, dar se păstra şi împărţirea în mahalale: mahalaua armenească, mahalaua Bisericii Vechi, mahalaua Belvederului. Chiar Maghistratul se adresează deputaţilor de mahalale, structurate, începând cu deceniul al patrulea, în jurul bisericilor al căror nume îl primesc: Mahalaua Bisericii Sf. Arhanghel Mihail, Mahalaua Bisericii Sf. Nicolae, Mahalaua Bisericii Sf.Gheorghe, Mahalaua Carantinei numită, după construirea bisericii, Mahalaua Bisericii Adormirea Maicii Domnului, iar de la începutul deceniului cinci şi Mahalaua Bisericii Sf. Spiridon. Mahalalele suprapun suprafaţa parohiilor şi constituie modelul neoficial, dar eficient/practic de organizare a teritoriului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe planul Islazului Brăila de la 1858 reperele marcate sunt bisericile, ca nuclee ale mahalalelor, şi carantina.
Imaginea Brăilei la 1839 ne este cunoscută din Povestirea misiunii de cercetări printre Evrei a Bisericii scoţiene în 1839 scrisă de clericii misionari Andrew A. Bonar şi R. Mc.Cheyne: Oraşul curat, bine aerisit, cu străzi largi, unele chiar pavate. Multe case de cărămidă, dar mai toate cu un singur cat. Plantaţii de salcâmi şi măslini bine crescuţi. Crucile bisericilor strălucind în bătaia soarelui, impresionează, cu globuri stelate în vârful braţelor. Berze domesticite prin curţile caselor. Dunărea adâncă şi umflată, trece pe lângă oraş. Comerţul cu grâne se dezvoltă mereu şi face ca târgul să crească în importanţă. Populaţia, 6 000 suflete, este prosperă. Modul obişnuit de călătorie este căruţa, un vehicul rudimentar de lemn, cu roţi mici.
La 1840 Brăila îşi avea conturată personalitatea. Legătura cu etapa istorică anterioară este evidentă, întrucât oraşul modern suprapune oraşul medieval păstrându-i reperele:
- Ultima incintă a cetăţii a devenit limita oraşului, transformată în stradă/bulevard, dublată la exterior de şanţ, care nu era altul decât fostul şanţ al cetăţii.
- Intrarea şi ieşirea din localitate se făcea prin porţile fostei cetăţi, numite acum bariere, stabilite pe "ocolul" oraşului, adică pe şanţ, în punctul de întâlnire cu principalele căi de acces în oraş: drumul Silistrei (Poarta Pandurului), drumul Bucureştilor (Poarta cea Mare/Poarta Dracului), Drumul Iaşului (Poarta Galaţilor deschisă de ruşi în cea de-a patra întăritură a cetăţii, la 1772) sau Route Silistri, Rue de Kisseleff, Route de Iassy, după denumirea din planul Berroczyn. Se evidenţiază aplicarea a două dintre principiile urbanistice importante: fixarea perimetrului localităţii şi ierarhizarea reţelei stradale.
- Centrul localităţii a fost stabilit într-o zonă sacră al cărei reper era mecetul, casa de rugăciune a populaţiei musulmane. Păstrarea funcţiei religioase a spaţiului şi menţinerea programului religios al clădirii s-a făcut prin transformarea mecetului în biserică ortodoxă.
- În oraşul oriental dominanta arhitecturală era dată de un program militar: citadela. După eliberare, conform noului plan urbanistic, Brăila rămâne îndatorată mentalităţii medievale care menţine în miezul oraşului biserica. Faptul poate avea mai multe semnificaţii. Mai întâi biserica este un simbol al victoriei asupra păgânilor, iar prin hram un semn de recunoştinţă adus strategului acestei victorii, marele duce Mihail Pavlovici. În alt plan, transformarea amplasamentului pe care se află biserica în centru al oraşului poate fi o confirmare a statutului de important centru al spiritualităţii ortodoxe, dobândit de Brăila la scurt timp după ocuparea oraşului, prin înfiinţarea Mitopoliei Proilaviei, a cărei autoritate se întindea asupra tuturor creştinilor din raialele Dunării de Jos, asupra celor de la Nistru şi temporar, asupra Ucrainei Hanului.
- Axa urbanistică, destinată unei funcţii comerciale, a fost prelungită spre est legând organic oraşul de port, accentuându-i personalitatea prin evidenţierea elementelor care i-au dat naştere şi i-au dus faima în lume: vechile drumuri comerciale şi fluviul.
Planul urbanistic al Brăilei este o capodoperă. Prin sistematizarea aşezării medievale, el încorporează în compoziţia sa amintirea unui stadiu trecut în evoluţia oraşului şi oferă posibilitatea extinderii lui fireşti în viitor, după un concept unitar, pe baza unui plan prestabilit, realizat în etape succesive, fără a provoca modificări în structura planimetrică şi spaţială a localităţii.
Intenţia extinderii oraşului prin prelungirea axelor şi multiplicarea lotizărilor în arcuri de cerc, împrejurul Bulevardului, este prezentă în planul Borroczyn prin amplasarea, dincolo de şanţul oraşului, a unui Fobourg, fără limită spre exterior. În 1839 este cerută mutarea şantului şi a barierelor oraşului dincolo de foburg, pentru ca şi locuitorii acestuia să beneficieze de avantajele economice ale statutului de porto-franc al Brăilei. În 1841 foburgul era integrat în oraş, iar în 1845 se discută stabilirea limitei lui exterioare prin înfiinţarea şanţului împrejurul oraşului, dublând strada periferică, numită a Raionului (azi Ştefan cel Mare). După plan, clădirile ocupau doar frontul dinspre oraş al străzii, pe care se aflau şi barierele, având faţadele orientate spre câmp. În anul 1850, Cârmuirea judeţului cere aprobarea Departamentului din Năuntru pentru mărirea circumferinţei oraş- ului prin "mutarea barierilor de la locul de unde se află acum mai la câmp pe depărtare de 50 stânjeni" şi înfiinţarea şanţului împrejurul oraşului pentru a putea fi mai bine păzită "buna orândueală".
În 1858, solicitanţii locurilor de la marginea oraşului, între barierele vechi şi cele noi, au fost supuşi verificării unei comisii pentru a se stabili numărul celor care îndeplinesc condiţiile impuse, prin ordin, de Ministerul de Interne. Pentru cele 440 de locuri, cu suprafaţa cuprinsă între 80-100 de stânjeni fiecare, prevăzute în schiţa de plan întocmită de arhitectul Kuchnowski, erau 790 de cereri şi se estima creşterea numărului cu încă 300-400. Administraţia districtului Brăila cere aprobare ministerului pentru împărţirea locurilor de casă şi peste şanţul oraşului, aceasta fiind singura soluţie pentru rezolvarea favorabilă a tuturor solicitărilor. "... oamenii ce cer locuri astăzi în Brăila nu sînt cea mai mare parte decât români birnici şi patentari statorniciţi în acest oraş de ani îndelungaţi şi care au luoat întotdeaunaparte la toate greutăţile oraşului, mai cu samă în timpul ocupaţiilor de oştiri streine ...", "aceşti oameni care sânt prea trebuincioşi comerţului din port în cualitatea lor de căruţaşi, măsurători de bucate şi altele, cu atât mai mult merită d-a fi împărtăşiţi cu locuri în Brăila cu cât că ei fiind români şi elementul românesc fiind prea mic în acest oraşi în comparaţie cu mulţimea streinilor veniţi din alte părţi şi împroprietăriţi aici în virtutea legiuirei din anul 1835 şi 1836, trecută în Regulamentul Organic la pagina nr. 568" Aşadar, prin acest raport se anticipa o nouă extindere a oraşului după plan prestabilit, prin formarea, dincolo de şanţ, a unor mahalale "dupe o măsurătoare şi regulare făcută mai dinainte de d-l arhitectul respectiv, spre a nu se modifica întru nimic frumuseţea planului oraşului, iar şanţul să rămâie tot cum se află, neaducându-se cu aceasta nici o împiedecare la realizarea acestii păreri, dacă odată stradele principale, adecă acelea pe care sunt barierile, nu vor lua nici o schimbare în direcţia lor." În 1859 locurile au fost puse în vânzare după cum urmează: lăţimea suprafeţei ce urma a se parcela era de 150 stânjeni, iar lotizatrea începea, spre sud, de la 30 stânjeni depărtare de malul Dunării; la fiecare barieră, înafara şanţului cu 100 stânjeni s-au destinat locuri pentru depozitul de nutreţ, la barierele Silistrei şi Galaţi, aproape de malul Dunării, locuri pentru cimitirele diferitelor culte, la bariera Bucureşti, la 100 stânjeni depărtare de şanţ, un loc pentru stabilimentul de echipare şi furaj al poştei naţionale, la bariera Galaţi, locul pentru aşezarea sistematică a morilor de vânt; fiecare lot avea dimensiunile de 7 stânjeni lăţimea şi 19 stânjeni şi 2/3 lungimea.
Locurile au fost împărţite în două categorii şi au fost distribuite astfel: pe latura dinspre oraş a străzii şi-au cumpărat parcela cei care îşi aveau locul de muncă în oraş, iar pe latura dinspre şanţ, parcelele au fost vândute agricultorilor şi crescătorilor de vite. Pentru ca repartizarea locurilor să fie cât mai imparţială s-a recurs la metoda tragerii la sorţi a unor buletine numerotate cu poziţia parcelelor. Odată împroprietăriţi locuitorii erau obligaţi ca în doi ani să construiască şi să paveze strada în dreptul proprietăţii sub ameninţarea exproprierii prin returnarea banilor plătiţi şi revinderea locului la licitaţie ca pe orice altă proprietate municipală. Tot acestor noi proprietari le revenea obligaţia de a săpa noul şanţ împrejurul oraşului şi de a-l astupa pe cel vechi, pe distanţa corespunzătoare proprietăţii lor.
În anul 1859, în oraş existau 3.367 de case la o populaţie de 17.105 locuitori, dintre care 3.686 erau supuşi protecţiei străine, iar o statistică din 1860, înregistrează 4.748 de case dintre care 9 cu trei nivele, 390 cu două nivele, 3.986 cu un nivel şi 363 bordee. Întrucât pe raion rămăseseră locuri de casă neocupate, iar o parte din cele cumpărate erau doar împrejmuite, fără construcţii, iar proprietarii acestora nu puteau fi constrânşi să-şi respecte obligaţiile întrucât nu-şi declaraseră domiciliul, consiliul municipal a decis ca la vânzarea locurilor să fie incluse în preţ şi costurile referitoare la pavarea străzii în dreptul proprietăţii, astfel încât municipalitatea să poată contracta aceste lucrările. Fiecare solicitant avea dreptul să cumpere un singur loc, la rând, pe care să-l împrejmuiască în cel mult o jumătate de an de la cumpărare, iar într-un an şi jumătate să-şi construiască locuinţa după regulamentul orăşenesc: din zid, învelită cu olane, după planul arhitectului. Nerespectarea condiţiei atrăgea pierderea dreptului de propritate. Era interzisă vânzarea locului înainte de construirea casei. Doar primăria putea cumpăra, în aceste condiţii, la acelaşi preţ cu care vânduse. La scurt timp după emiterea acestei hotărâri unii locuitori din raionul (foburgul) oraşului solicită modificarea condiţiilor de cumpărare a loturilor de la periferie, astfel încât plata lotului să se facă în 3 rate achitate la şase luni, astfel încât ele să fie accesibile şi celor săraci "ce au umblat şi au cerut, au cheltuit vreme ş-au pierdut, umblând cu cârdul sute de oameni în curgere de cinci ani şi tocmai acum când s-au milostivit guvernul de ne-au înplinit rugăciunile, li s-au tăeat curajul la cei mai mulţi din cei săraci ce aşteaptă de 5 ani mila ce au venit".




Planul din 1856 a arh. Kuchnowski, este primul care conţine denumirea tuturor străzilor şi al celor trei bariere: Silistrei, Bucuresci (fostă Kiseleff), Galaţi (fostă Iaşului), aflate la intersecţia străzilor, având acelaşi nume, cu şanţul oraşului. Înfăţişarea barierelor s-a modificat cu fiecare etapă de extindere a oraşului, dar elementele componente au rămas aceleaşi: podul peste şanţul oraşului, cumpăna din lemn, flancată de grilaj tot din lemn şi clădirea barierei.
Pentru a înlesni circulaţia orăşenilor din noile mahalale şi pentru a le uşura aprovizionarea vitelor cu nutreţul depozitat pe Islaz, au fost deschise alte două bariere: Sf. Gheorghe (1860) şi Sf. Constantin (1861), la capătul străzilor purtând acelaşi nume, tăiate radial, din Strada Bulevardului spre marginea oraşului, secţionând aproape simetric loturile în formă de arcuri de cerc. Simetria a fost principala regulă în realizarea planului prestabilit, aflat la originea extinderii oraşului, iar piaţa a format nucleul noilor structuri urbane. În acest nou inel crescut în jurul miezului vechi al oraşului, şi separat de acesta printr-o stradă largă, Strada Glasisului, fragmentat de nervurile a două străzi, Romană şi Foburgului, pieţele sunt centre polarizante pentru activităţi religioase sau economice. Pe razele principale, la intersecţia cu Strada Glasisului, se află Piaţa Bucuresci, flancată de Piaţa Sf. Spiridon, având ca reper biserica, şi Piaţa Galaţi, iar pe razele secundare, decupând suprafaţa loturilor, Piaţa Sf. Constantin şi Piaţa Sf. George al căror careu este ocupat de construcţia câte unei biserici. Această configuraţie este menţinută şi în Planul Urbei şi Portului Brăila de la 1867.
Următoarea extindere a oraşului pe baza unui plan prestabilit s-a făcut în anul 1870.
Aceasta a însemnat repetarea lotizărilor în arcuri de cerc, până la noua limită, formată de o şosea, Strada Laterală, dublată de şanţ. Noua arteră de circulaţie descrie un poligon, amintind traseul ultimei întărituri a cetăţii turceşti, păstrat în memoria oraşului de Strada Bulevardului. De asemenea planul dezvoltă structura regulată a compoziţiei spaţiului urban şi respectă principiul creşterii progresive: cel mai vechi foburg, integrat oraşului, conţine două inele concentrice, rezultate prin transformarea şanţului vechi în stradă, la 1865, considerate parte a nucleului vechi a aşezării; dincolo de Strada Glassisului, devenită ax longitudinal al oraşului, până la limita temporară, fixată pe Strada Raionului, urmau trei inele împărţite în loturi aproape egale; din strada Raionului până la noul şanţ au fost proiectate patru inele, legate transversal, prin străzi radiale secundare, şi cumunicând cu centrul prin străzile radiale principale. În interiorul acestei ultime extinderi, spaţiul este structurat de pieţele amplasate în mijlocul unui cartier, pe traseul unei axe principale care o pune în relaţie cu restul ţesutului urban: Piaţa Concordia, Piaţa Luminei, Piaţa Poporului (în prelungirea axei urbanistice), Piaţa Speranţei, Piaţa Nordului. La extremităţile oraşului, pe malul Dunării, au fost amenajate alte două pieţe de mărfuri: Fortunei şi Carantinei.
Compoziţia simetrică şi dispunerea radiar-concentrică a străzilor au avut ca efect împlinirea celor două cerinţe majore ale urbanismului: confortul maxim al circulaţiei în interiorul oraşului şi comunicarea rapidă cu exteriorul.
În interesul siguranţei publice s-a realizat o nouă împărţire a oraşului în culori, luându-se ca repere axele formate de străzile Bucuresci şi Glassisului.
Planul zonei centrale Brăila afirmă o ordine desăvârşită atât ca realitate cât şi ca imagine.

3 comentarii:

  1. salutare

    mi-am permis sa postez acest articol integral pe situl pe care il mentin despre Braila veche.
    sper ca nu e cu suparare, am mentionat sursa, insa daca e vreo problema cu textul integral il pot scoate sa las doar un link catre aceasta pagina.
    multzumesc pentru informatii si asptept cu nerabdare partea a doua a articolului

    RăspundețiȘtergere
  2. Eh , multumirile trebuie directionate celor de la INDCURBAN , eu doar am scos la iveala aceste informatii pretioase ( pe care multi braileni mai mult ca sigur ca nu prea le cunosc ) .

    In curand va urma si a doua parte :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Pe când vom avea ocazia să citim și partea a 2-a :D
    Mulțumim încă odată că ai împărtășit aceste informații și cu noi (brăilenii).

    RăspundețiȘtergere